SEHEREZADA / CRISTINA
GEAMBASU
Femei din patru vânturi,
arabe şi străine,
avut-am la picioare... eu te-aşteptam pe
tine
şi le-am ucis cu milă, cu ură, cu iubire,
căci niciuna, frumoaso, n-avea a ta
privire.
Trufaşe, inocente, modeste sau divine,
nu au putut să stingă otrava-ntinsă-n mine,
trădat fiind de una, în inima mea stearpă
nu înflorea regretul ce tu l-ai prins c-o
şoaptă.
Mi-ai înfruntat durerea, în palme-ai
prins scânteia
ce scăpăra-n privirea-mi care pândea
Femeia,
nu ai fugit din calea-mi şi n-ai
îngenuncheat,
senină ca iubirea tu m-ai întâmpinat.
Gazele-n aşteptarea vreunui leu alene
nu au ochii tăi umezi, nici ale tale
gene,
nici şerpii, ce fachirii îi ameţesc duios
nu-ţi pot fura magia din şoldul unduios.
În tot Bagdadul, luna ce-şi ia din poeţi
prada,
vicleană e ca tine, când chemi,
Şeherezada
şi doar privighetoarea mă poartă în
poveşti,
cum numai tu, în noapte, sfios
m-ademeneşti.
N-am să găsesc, să nărui vistieria toată
vreo piatră preţioasă ca ochii tăi
de-agată
şi taină de-ntuneric, cum părul tău
ascunde,
ca roua-n miezul nopţii, furând
străluciri ude.
Nu mai trăiesc, iubito, zilele-abia se
târă,
mă nasc la miezul nopţii, când văd a ta
făptură
şi nu există clipe de miere, ca acestea,
când glasul tău mă cheamă, să-şi depene
povestea.
În fiecare seară mă-ndrept spre tine iar,
ca să ucizi în mine temutul Shahryiar
şi-aş vrea ca în poveste să fim doar două
şoapte,
nicicând să nu se-ntâmple-a o mie una
noapte.
